De ceva timp, o muza nu-mi da pace. Tot imi bate apropouri. O aud toata ziua inganand cantece folclorice cu soare dulce si plai ca gura de rai, cu mandrute cu ochi frumosi ca mura si gurita ca fraguta. Aseara i-am facut un colier. Unul de inspiratie folclorica, doar deh, fiecare mandra trebuie sa aiba propriul costum de sarbatoare. Sau cel putin asa era pe vremuri.
Demult, demult tare, pe vremea "cand se scria musca pe parete, mai mincinos cine nu crede", costumul popular si accesoriile (traista, batista) fiecarei femei erau unice. Fiecare fata isi crea propriul costum. Surorile mai mari, mama si bunica o invatau broderii si tesaturi la razboi in timp ce-i povesteau de sburatori si chicoteau pe seama voinicilor cu ochii verzi ca frunza.
Candva, nu foarte demult, traditia costumului popular dar si mestesugul tesutului si brodatului s-a pierdut. Bunicile nu mai tes la razboi. Fetele si nepoatele nu mai au nevoie nici de costum popular nici sa stie cum se tese. In copilarie, stateam fascinata la picioarele bunicii priving sutele de ite ale razboiului si ascultand cuminte ritmul suveicii. Dar pana sa ajung la liceu, razboiul si freamatul itelor a disparut din casa, din viata bunicii, din viata mea. Au ramas doar suveicile goale si itele pierdute prin sertare.
Muza inca imi canta de gurite nesarutate si foc la inimioara. Ii e dor pesemne de graiul dulce romanesc, de plaiul pur plin de flori de musetel si clopoteii mioarelor. Un colier din ite rosii, margele si broderii sper ca-i astampara dorul, macar atat cat sa schimbe ritmul doinelor.
Không có nhận xét nào:
Đăng nhận xét